Cele două cuvinte
Pentru că ultimul timp am avut o tangență cu această piesă, am hotărât să scriu în sfârșit despre aceste două cuvinte, despre care vroiam demult să scriu.
Eu foarte rar zic ”te iub...”, căci e complicată situația cu fraza asta. Deși sunt femeie și sunt ”genetic structurată să zic așa ceva” îmi vine foarte greu să rostesc cele două cuvinte chiar și oamenilor pe care într-adevăr îi iubesc.
E o chestie interesantă aici, că atunci când vreau să zic această frază îmi vine un nod în gât. Este exact ca și atunci când eram mică și făceam ceva rău și mi-era teamă să-i zic mamei ce-am făcut. Ți se taie respirație și te faci mic-micuț de tot în fața acestui om și nici măcar nu poți deschide gura, iar dacă o deschizi cu mare greu, nu iese niciun sunet de acolo.
Alta e că nu înțeleg de ce oamenii se aruncă atâta cu cuvintele astea două? La două zile de relație toată lumea se iubește, or prietenele își zic la tot pasul cât de mult țin una la alta și se iubesc, iar în minutul următor întorc spatele și trădează.
Buuuuun, asta e problema mea, probabil, că nu înțeleg așa lucruri elementare. Dar dacă vreți să știți părerea mea, nu te arunci în vânt cu așa cuvinte, ele trebuie spuse exclusiv atunci când simți asta, deși las' să fie mai rar, dar sincer.
Și încă de ce eu nu zic ”te iub...” Chiar și mamei pe care într-adevăr o iubesc mult și țin la ea, or unora din prietenele mele, fără de care mi-ar fi imposibil, nu le zic și gata. Nu ies din mine cele două cuvinte și mi-e greu să le zic atâta cât aș vrea să le zic. Le spun doar atunci când simt că aceste cuvinte nu pot lipsi și doar atunci când altele nu își au valoarea. ”Însă dacă nu ți le spun nu înseamnă că nu... că nu.” Și ei știu asta, iar atunci când le spun ”te iub...” știu că e din suflet și asta capătă mai multă valoare, decât dacă le-aș spune în fiecare zi.
Pentru mine cele două cuvinte înseamnă să le spui atunci când tu altele nu le ai. Când omul de lângă tine îți aduce atâta fericire în viață încât orice i-ai spune ar fi mult prea puțin ca să-i exprimi recunoștința și dragostea ta față de el. Atunci când toată firea ta se cutremură, ca de la un șoc electric de la senzația pe care ți-o provoacă acest om. Atunci când în capul tău sună mii de cuvinte și în inimă mii de emoții, iar anume din această cauză unica ce îți rămîne să vociferezi sunt cele două cuvinte, care poartă în ele atâta tandrețe, atâta gingășie și recunoștință, atâta dragoste și fericire, cât nu ar încăpea în nicio altă frază.
Și acum da, am un om căruia am învățat să-i spun cele două cuvinte și căruia i-aș putea spune măcar și în fiecare zi cât de mult îl iubesc, și asta am și făcut. Am făcut. Dar pentru ce să zici ”TE IUBESC!” atunci când omul rămâne rece la asta și o ia drept o frază zisă așa, în mod normal, cum obișnuim noi s-o facem? Pentru ce să lași omul să știe de dragostea ta atunci când lui nu-i pasă? Pentru ce să faci sforțarea de a înghiți nodul din gât și să pronunți cele două cuvinte clar și răspicat? Dacă o ia drept ceva normal și obișnuit nu mai merită atunci să-ți dai sufletul ca să găsești curajul pentru cele două cuvinte.
Iată de ce eu nu zic cele două cuvinte des, chiar deloc. Lumea se obișnuiește cu dragostea și tu te obișnuiești să-i iubești și din asta nu mai iese nimic deosebit, nu mai are niciun farmec. Eu mai bine simt iubirea și nu o zic, decât să nu o simt, dar să-mi devină o obișnuiță de a zice-o.
Și dacă tot e vorba despre cele două cuvinte pe care vrem să le auzim într-una noi, ar fi bine să fie spuse rar, foarte rar, dar cu toată dragostea; și cel mai important, să răspundem la fel, să nu distrugem curajul din persoana care și-a înghițit nodul din gât pentru a ne spune ”te iubesc”.
Eu foarte rar zic ”te iub...”, căci e complicată situația cu fraza asta. Deși sunt femeie și sunt ”genetic structurată să zic așa ceva” îmi vine foarte greu să rostesc cele două cuvinte chiar și oamenilor pe care într-adevăr îi iubesc.
E o chestie interesantă aici, că atunci când vreau să zic această frază îmi vine un nod în gât. Este exact ca și atunci când eram mică și făceam ceva rău și mi-era teamă să-i zic mamei ce-am făcut. Ți se taie respirație și te faci mic-micuț de tot în fața acestui om și nici măcar nu poți deschide gura, iar dacă o deschizi cu mare greu, nu iese niciun sunet de acolo.
Alta e că nu înțeleg de ce oamenii se aruncă atâta cu cuvintele astea două? La două zile de relație toată lumea se iubește, or prietenele își zic la tot pasul cât de mult țin una la alta și se iubesc, iar în minutul următor întorc spatele și trădează.
Buuuuun, asta e problema mea, probabil, că nu înțeleg așa lucruri elementare. Dar dacă vreți să știți părerea mea, nu te arunci în vânt cu așa cuvinte, ele trebuie spuse exclusiv atunci când simți asta, deși las' să fie mai rar, dar sincer.
Și încă de ce eu nu zic ”te iub...” Chiar și mamei pe care într-adevăr o iubesc mult și țin la ea, or unora din prietenele mele, fără de care mi-ar fi imposibil, nu le zic și gata. Nu ies din mine cele două cuvinte și mi-e greu să le zic atâta cât aș vrea să le zic. Le spun doar atunci când simt că aceste cuvinte nu pot lipsi și doar atunci când altele nu își au valoarea. ”Însă dacă nu ți le spun nu înseamnă că nu... că nu.” Și ei știu asta, iar atunci când le spun ”te iub...” știu că e din suflet și asta capătă mai multă valoare, decât dacă le-aș spune în fiecare zi.
Pentru mine cele două cuvinte înseamnă să le spui atunci când tu altele nu le ai. Când omul de lângă tine îți aduce atâta fericire în viață încât orice i-ai spune ar fi mult prea puțin ca să-i exprimi recunoștința și dragostea ta față de el. Atunci când toată firea ta se cutremură, ca de la un șoc electric de la senzația pe care ți-o provoacă acest om. Atunci când în capul tău sună mii de cuvinte și în inimă mii de emoții, iar anume din această cauză unica ce îți rămîne să vociferezi sunt cele două cuvinte, care poartă în ele atâta tandrețe, atâta gingășie și recunoștință, atâta dragoste și fericire, cât nu ar încăpea în nicio altă frază.
Și acum da, am un om căruia am învățat să-i spun cele două cuvinte și căruia i-aș putea spune măcar și în fiecare zi cât de mult îl iubesc, și asta am și făcut. Am făcut. Dar pentru ce să zici ”TE IUBESC!” atunci când omul rămâne rece la asta și o ia drept o frază zisă așa, în mod normal, cum obișnuim noi s-o facem? Pentru ce să lași omul să știe de dragostea ta atunci când lui nu-i pasă? Pentru ce să faci sforțarea de a înghiți nodul din gât și să pronunți cele două cuvinte clar și răspicat? Dacă o ia drept ceva normal și obișnuit nu mai merită atunci să-ți dai sufletul ca să găsești curajul pentru cele două cuvinte.
Iată de ce eu nu zic cele două cuvinte des, chiar deloc. Lumea se obișnuiește cu dragostea și tu te obișnuiești să-i iubești și din asta nu mai iese nimic deosebit, nu mai are niciun farmec. Eu mai bine simt iubirea și nu o zic, decât să nu o simt, dar să-mi devină o obișnuiță de a zice-o.
Și dacă tot e vorba despre cele două cuvinte pe care vrem să le auzim într-una noi, ar fi bine să fie spuse rar, foarte rar, dar cu toată dragostea; și cel mai important, să răspundem la fel, să nu distrugem curajul din persoana care și-a înghițit nodul din gât pentru a ne spune ”te iubesc”.
Comentarii
Trimiteți un comentariu