martie, 22

Și din nou e martiele lui Stănescu și din nou e data de 22.

Te trezești de dimineață cu un gust amar în gură și un sentiment că ceva rău trebuie să se întâmple, sau s-a întâmplat deja, sau nici nu se va întâmpla, dar e ceva rău. Apoi te uiți în calendar și vezi că iar e ziua aceea, când mereu ți se întâmplă ceva nepotrivit, neplăcut, dureros. Cu toții avem o dată în an, sau în lună când ni se întâmplă constant ceva rău, fie că asta e 7 aprilie, 30 iulie sau 22 martie, dar mereu, an de an, se repetă această zi parșivă, care îți întoarce toată viața cu fundul în sus. Uneori, nici măcar nu se mai întâmplă ceva rău, dar gustul amar al acelui 22 martie de anul trecut îți strică definitiv și 22 martie din acest an și din anul viitor și din toți anii, care vor veni, până se va întâmpla iar ceva deosebit de acest 22 martie.

La mine, cu siguranță, această zi e azi - martie, 22. Toată noaptea nu am putut dormi și m-am chinuit să mă gândesc la ceva frumos, la mare, la munți, la Queen și la Bach, dar toate gândurile duceau doar la fatalitatea zilei ce va urma. 

Ziua care vine ca un nor negru, întunecat cu ploaie și furtună peste soare și păsările cântătoare. Ziua, care schimbă tot ce a fost până acum în viața ta și te scutură și te zdruncină ca un fulger străpungător. Ziua, după care (îți pare că) nu știi cum să trăiești mai departe și ce să faci cu viața ta. Ziua, care te imobilizează, te face atât de slab, atât de neputincios în fața fatalității, a sorții și a tot ceea, ce nu putem controla și schimba. Ziua, care îți demonstrează încă o dată cât ești de minuscul în fața acestui Univers imens și cât de puține lucruri, de fapt, îți stau în puteri. Ziua, în care te gândești de ce atâta nenorocire există pe pământ, atâta suferință și atâta durere, atâta n e d r e p t a t e.

Iar apoi, vine o nouă zi, trebuie să înveți, să încerci să trăiești mai departe. Să trăiești cu acest gol imens în suflet, cu acest pustiu, cu acest deșert uscat, care nu se salvează nici cu apă, nici cu dragoste nici cu mângâiere - doar cu deprinderea că nimic nu va mai fi cum a fost și că timpul trece oricum, cu sau fără noi. Fiecare zi trece cu gândul la ce a fost și nu va mai fi, la ce ai pierdut, la ce s-a schimbat, la ce s-a întâmplat, la ce a murit.

Și așa a venit și acest 22 martie fatal, ca și cel de anul trecut, care a dat peste cap existența și mă gândesc ce va fi la anul...

Oare cum să oprim timpul în loc?

Vlada Ralko, Ukraine