Un an
Am avut recent o oră de psihologie, unde am învăţat că e mult mai uşor să povesteşti despre tine la persoana a treia, aşa şi urmează s-o fac.
Un an.
De ce un an? Un an (şi ceva mai mult) de când viaţa ei s-a schimbat complet. Un an şi câteva nopţi nedormite de când îl cunoaşte. Un an de când are coşmaruri legate de mecanică şi logaritmi. Şi în sfârşit, chiar azi - un anişor de la existenţa lui Tucano Brasil.
Ce legătură au toate astea şi mai ales Tucano cu sufletul ei?
Toamna 2012.
De fapt Tucano Brasil s-a deschis la 14 septembrie 2012, într-o vinere. Ţine minte perfect acea zi, pentru că era o zi perfectă.
Din acea zi, sau mai bine zis seară, viaţa ei s-a schimbat radical. În acea seară ieşise cu prietena ei de suflet, A. Ele au savurat carnavalul frumos, au avut parte de atenţie deosebită din partea personalului cafenelei.
Ea ţine minte cum cobora scările şi-l văzuse pe S, omul cu care după acea seară şi-a petrecut o mare parte din timpul său, omul care după acea seară devenise important pentru ea şi mai ales omul datorită căruia dispoziţia din seara de 14 a fost una deosebită. Îl văzuse, în timp ce cobora de la etajul doi, bronzat, frumos şi ezitase să-l salute. Nu se ştiau bine încă. S avea un zâmbet larg, contagios, le-a dat nişte ghirlande cu flori decupate să le pună pe gât.
A era în culmea fericirii şi sufletul îi râdea, ea îi împărtăşea starea sufletească. Când ieşise ea îl mai cuprinse o dată strâns pe S şi a simţit cum în acel moment se legase prietenia lor ce va dura, şi va dura, şi va dura...
Ele ieşiseră afară şi cu o dispoziţie 'turbată' alergau pe străzile Chişinăului umbrit de un amurg frumos, de vară târzie. Era cea mai frumoasă zi a lor, erau împreună. Ele erau un fel de 'suflete pereche', dar nu în sensul iubirii ci al prieteniei, un fel de surori spirituale.
Au pornit spre parcul lor iubit, 'Parcul - memorial victimelor războiului din Afganistan', acolo le aşteptau ceilalţi. Erau mulţi, era o vinere caldă şi frumoasă după o săptămână grea de şcoală, de nervi, de presiune. Deşi era toamnă, nu se simţea încă, ea nu reuşise să pătrundă în aerul şi frunzele de afară. Şi erau cu toţii acolo şi tăiau tăcerea nopţii cu glasurile lor fericite, cu râsul lor asurzitor, sincer. Ea şi A erau în extaz, zburau, erau f e r i c i t e. Abia aşteptau să sărbătorească deja 'aniversarea de 1 an' a localului.
Fericirea asta urmau să şi-o amintească încă mult timp, pentru că acea satisfacţie sprituală le făcuse viaţa altfel, mai luminoasă, mai frumoasă, pentru ceva timp...
Trei zile mai apoi ea îşi începuse 'Alianţa Franceză', coşmarul cel mai mare din viaţa ei. Unicul lucru care îi bucura inima era scumpa şi iubita ei O, pentru care, de fapt, ea mai venea la alianţă. Plimbîndu-se pe 'Aleea Clasicilor' după o lecţie "megainteresantă" de franceză ele discutau week-end-ul superb care trecuse deja. Ea intrase ca de obicei în facebook de la mobil. Avea acel obicei prost de a urmări fiecare noutate de pe facebook de la mobil, pentru că era mai accesibil pentru ea. Rareori reuşea să profite de o seară normală de socializare pe facebook de la un monitor mare şi o tastatură qwerty.
Imediat o informă pe O că are o cerere de prietenie de la un oarecare X, pe care nu îl cunoaşte. O îi spuse să-l ignore, ea însă după vechiul obicei, înainte de a apăsa 'Nu acum' îl întrebă pe X dacă nu cumva se cunosc, după care apăsă 'Nu acum', sau cel puţin asta a presupus ea că a apăsat.
O lună mai târziu a realizat că presupunerea ei era greşită şi că 'soarta' făcuse aşa ca ea din greşeală să-l accepte pe X în prieteni. Realiză asta când începu să primească tone de notificări de la misteriosul X şi hotărâ să-i scrie.
În viaţa ei au urmat apoi multe evenimente, evenimente stranii, evenimente plăcute. Viaţa îşi urma cursul şi totul părea a fi perfect. Continua să vorbească cu X, ieşea cu alţi bărbaţi, mergea la Tucano, citea, fost la Budapesta.
Un An Nou începuse, viaţa ei părea tot mai frumoasă, fără să ştie însă unde duceau toate acele evenimente frumoase.
Odată cu primăvara se începură şi schimbările majore din viaţa ei. Plecă la Praga. Savură din plin cel mai frumos 8 martie, după care însă totul a început câte puţin să se 'dărâme', blocurile de piatră din care era creat castelul ei cădeau bucată cu bucată şi ea nici nu reuşea să prindă o piatră când îi cădea deja a doua în cap şi o rănea. Încetul cu încetul i-au căzut aproape toate pietrele în cap, pe faţă şi cele mai multe în suflet şi în inimă.
Vara venise cu alte schimbări majore, corpul ei vătămat nu mai rezista la alte lovituri, dar iată că nu a fost de-ajuns. Câteva pietre imense i-au căzut direct pe piept şi i-au străpuns ţesutul, ajungând direct la inimă.
Toamna 2013.
Cu o mică întârziere, Tucano Brasil a sărbătorit azi un an. Uraaaa!!!
A renunţat ea astăzi la germană şi a hotărât să vină la 'dragostea ei' la un an. S-a aşezat la fereastră, în spate să nu o găsească şi să nu o vadă nimeni. Distrusă, indispusă, frustrată, într-o stare sufletească mizerabilă, ea sărbătorea azi mult aşteptata aniversare de un an a localului, singură.
Da, da, da - singură!
Acum ne întoarcem la cele zise puţin mai sus: care îi era planul? Ah da, să fie la fel de fericită cu 'sufletul ei pereche' A şi peste un an. Să simtă cum le râd sufletele şi să zâmbească nemotivat.
Unde a ajuns în schimb? Era singură, izolată de lume, ascunsă într-un colţ. Nu vroia să o observe cineva din staff, pentru că de altfel ei nu îi dădeau voie să savureze singurătatea şi adânca tristeţe în care se scufundase.
Era acolo singură, privea cum ploaia acoperă străzile Chişinăului. Era frig, posomorât şi insuportabil de 'toamnă'. Bându-şi cafeaua citea, citea despre un om la fel de nefericit. Îşi citea propria singurătate şi râdea de el, 'cât e de prost'. Cât e de proastă ea, de fapt. Şi atunci gândul a dus-o la toate cele întâmplate în acel an.
Nu înţelegea ce îi scăpase, pentru că CEVA îi scăpase. Nu putea realiza care era momentul când totul a început să se destrame.
De ce era singură? De ce nu mai era A lângă ea? Cum, în general, e relaţia ei cu A, acum?
Nicicum. Ele nu mai vorbesc. De fapt vorbesc, dar rar. Sunt colege de clasă şi discuţiile sunt inevitabile, dar sunt laconice şi bazate doar pe amintiri. Unde greşise? Când s-a produs ruptura? Nu ştie.
Pur şi simplu ele nu mai vorbesc. Şi nici chiar pustiul ce-i umple acum locul unde era cândva A nu o mai poate ajuta să pătrundă în esenţă. Oare atât de multe se pot schimba într-un an, într-o prietenie de mii de zile?
Muzica răsună la etajul doi şi se aud strigăte şi veselie. Ar vrea acum să iasă, să danseze cu ei, să simtă 'ritmul Tucano', să fie parte din ei cum era cândva, dar nu. Citeşte în continuare, sorbind din când în când din cafeau demult rece.
Un om totuşi a simţit-o şi a intrat în colţişorul unde era ea şi a scos-o la un dans. Ea, prinsă ca într-un vârtej de frunze, de unde nu te poţi desprinde atât de simplu, intră în toată aglomeraţia ceea şi dansă şi ea. Se mişca, corpul ei se mişca, îndemnat de o mână puternică, dar blândă a unuia dintre dansatori. Datorită acelei mâni şi se ţinea pe picioare. Mâna o strânse puternic de mijloc şi nu o lăsa din prinsoare, mâna o sprijinea şi o îndemna la mişcare, la dans, la viaţă. Într-un final cântecul se terminase, mâna a mângâiat-o şi i-a mulţumit pentru dans şi ea a revenit în scorbura ei.
La fereastră, orbită de o mânie inexplicabilă luă cartea în mână, şi fără a realiza că mai are ceva în mână îşi strânse pumnul puternic şi lovi în canapea. Simţise atunci un fel de împunsătură, apoi văzu şi sânge. Nu simţea nimic... Era creionul din mâna ei, mânată de o furie mare îl rupse în pumnul strâns şi vârful îi străpunse palma.
Dar astea nu mai contau pentru ea. Ei îi sângera sufletul.
"-Şi ce faci atunci când sufletul sângerează? Cu ce-l bandajezi?
- Cu amintiri..." zicea într-un text de la CDC.
Exact asta făcea şi ea acum, îşi bandaja sufletul cu amintiri. Îşi aduse aminte cât de frumoasă era viaţa ei un an în urmă. Pe atunci A era sufletul ei pereche. Tucano - locul unde mereu îşi găsea liniştea sufletească. X - un simplu necunoscut. Ea - un om fericit.
Acum A nu prea mai are tangenţe cu viaţa ei, cât ar vrea să schimbe asta.
Tucano nu mai e locul unde o pândeşte fericirea ci locul unde i se alină rănile sufleteşti şi unde îţi poate bandaja în linişte sufletul.
X - nu mai e un om necunoscut, ci unul care a avut o importanţă e x t r a o r d i n a r ă în viaţa ei. A avut, da, pentru că acum importanţa asta nu mai trebuie să conteze, şi totuşi...
Ah da, şi pentru ca sângerarea să nu înceteze, un Y, piatra căzută în piept vara, i-a perturbat şi el raţionamentul şi a dezorientat-o de la drumul corect al vieţii, care şi aşa nu era chiar 'corect'.
Hotărât să plece acasă, coboară de la al doilea etaj şi-l vede din nou pe S, acelaşi frumos şi iubit S. Aceeaşi îmbrăţişare plină de dragoste şi căldură.
Dar nici S nu mai e la fel. Azi era schimbat, era mai trist, era bolnav, dar îi era drag.
Spre rutieră a mers pe strada Alexandru cel Bun, frumoasă stradă, plină de 'bandaje pentru suflet'.
Culmea e că şi căştile îi sunt distruse, lucrează doar casca stângă şi aceea nu la volumul maxim. Nu se poate îneca în muzică, e nevoită să prindă rupturi din geamătul nopţii ploioase de toamnă.
Mergând pe drum vrea să plângă. Atât de mult vrea, se impunea.
'Plângi fato!!! Hai plângi am zis! ACUM! Măcar o lacrimă, sufletule, te rog!'
Ochii i se umplură de lacrimi, însă niciuna nu i-a putut scăpa. Cât de nefericit trebuie să fii ca să nu poţi profita de unica şi indubitabila alinare a amarului, lacrimile?
Urcase în sfârşit în rutieră, luă loc şi continua 'pansamentul sufletului'.
Ajunse acasă, maică-sa o întâlni, o îmbrăţişă, fără a vedea dincolo de zâmbetul ei fals, sufletul ei sfâşiat.
Ceai, lecţii, rutină.
1 an.
Noapte bună!
Un an.
De ce un an? Un an (şi ceva mai mult) de când viaţa ei s-a schimbat complet. Un an şi câteva nopţi nedormite de când îl cunoaşte. Un an de când are coşmaruri legate de mecanică şi logaritmi. Şi în sfârşit, chiar azi - un anişor de la existenţa lui Tucano Brasil.
Ce legătură au toate astea şi mai ales Tucano cu sufletul ei?
Toamna 2012.
De fapt Tucano Brasil s-a deschis la 14 septembrie 2012, într-o vinere. Ţine minte perfect acea zi, pentru că era o zi perfectă.
Din acea zi, sau mai bine zis seară, viaţa ei s-a schimbat radical. În acea seară ieşise cu prietena ei de suflet, A. Ele au savurat carnavalul frumos, au avut parte de atenţie deosebită din partea personalului cafenelei.
Ea ţine minte cum cobora scările şi-l văzuse pe S, omul cu care după acea seară şi-a petrecut o mare parte din timpul său, omul care după acea seară devenise important pentru ea şi mai ales omul datorită căruia dispoziţia din seara de 14 a fost una deosebită. Îl văzuse, în timp ce cobora de la etajul doi, bronzat, frumos şi ezitase să-l salute. Nu se ştiau bine încă. S avea un zâmbet larg, contagios, le-a dat nişte ghirlande cu flori decupate să le pună pe gât.
A era în culmea fericirii şi sufletul îi râdea, ea îi împărtăşea starea sufletească. Când ieşise ea îl mai cuprinse o dată strâns pe S şi a simţit cum în acel moment se legase prietenia lor ce va dura, şi va dura, şi va dura...
Ele ieşiseră afară şi cu o dispoziţie 'turbată' alergau pe străzile Chişinăului umbrit de un amurg frumos, de vară târzie. Era cea mai frumoasă zi a lor, erau împreună. Ele erau un fel de 'suflete pereche', dar nu în sensul iubirii ci al prieteniei, un fel de surori spirituale.
Au pornit spre parcul lor iubit, 'Parcul - memorial victimelor războiului din Afganistan', acolo le aşteptau ceilalţi. Erau mulţi, era o vinere caldă şi frumoasă după o săptămână grea de şcoală, de nervi, de presiune. Deşi era toamnă, nu se simţea încă, ea nu reuşise să pătrundă în aerul şi frunzele de afară. Şi erau cu toţii acolo şi tăiau tăcerea nopţii cu glasurile lor fericite, cu râsul lor asurzitor, sincer. Ea şi A erau în extaz, zburau, erau f e r i c i t e. Abia aşteptau să sărbătorească deja 'aniversarea de 1 an' a localului.
Fericirea asta urmau să şi-o amintească încă mult timp, pentru că acea satisfacţie sprituală le făcuse viaţa altfel, mai luminoasă, mai frumoasă, pentru ceva timp...
Trei zile mai apoi ea îşi începuse 'Alianţa Franceză', coşmarul cel mai mare din viaţa ei. Unicul lucru care îi bucura inima era scumpa şi iubita ei O, pentru care, de fapt, ea mai venea la alianţă. Plimbîndu-se pe 'Aleea Clasicilor' după o lecţie "megainteresantă" de franceză ele discutau week-end-ul superb care trecuse deja. Ea intrase ca de obicei în facebook de la mobil. Avea acel obicei prost de a urmări fiecare noutate de pe facebook de la mobil, pentru că era mai accesibil pentru ea. Rareori reuşea să profite de o seară normală de socializare pe facebook de la un monitor mare şi o tastatură qwerty.
Imediat o informă pe O că are o cerere de prietenie de la un oarecare X, pe care nu îl cunoaşte. O îi spuse să-l ignore, ea însă după vechiul obicei, înainte de a apăsa 'Nu acum' îl întrebă pe X dacă nu cumva se cunosc, după care apăsă 'Nu acum', sau cel puţin asta a presupus ea că a apăsat.
O lună mai târziu a realizat că presupunerea ei era greşită şi că 'soarta' făcuse aşa ca ea din greşeală să-l accepte pe X în prieteni. Realiză asta când începu să primească tone de notificări de la misteriosul X şi hotărâ să-i scrie.
În viaţa ei au urmat apoi multe evenimente, evenimente stranii, evenimente plăcute. Viaţa îşi urma cursul şi totul părea a fi perfect. Continua să vorbească cu X, ieşea cu alţi bărbaţi, mergea la Tucano, citea, fost la Budapesta.
Un An Nou începuse, viaţa ei părea tot mai frumoasă, fără să ştie însă unde duceau toate acele evenimente frumoase.
Odată cu primăvara se începură şi schimbările majore din viaţa ei. Plecă la Praga. Savură din plin cel mai frumos 8 martie, după care însă totul a început câte puţin să se 'dărâme', blocurile de piatră din care era creat castelul ei cădeau bucată cu bucată şi ea nici nu reuşea să prindă o piatră când îi cădea deja a doua în cap şi o rănea. Încetul cu încetul i-au căzut aproape toate pietrele în cap, pe faţă şi cele mai multe în suflet şi în inimă.
Vara venise cu alte schimbări majore, corpul ei vătămat nu mai rezista la alte lovituri, dar iată că nu a fost de-ajuns. Câteva pietre imense i-au căzut direct pe piept şi i-au străpuns ţesutul, ajungând direct la inimă.
Toamna 2013.
Cu o mică întârziere, Tucano Brasil a sărbătorit azi un an. Uraaaa!!!
A renunţat ea astăzi la germană şi a hotărât să vină la 'dragostea ei' la un an. S-a aşezat la fereastră, în spate să nu o găsească şi să nu o vadă nimeni. Distrusă, indispusă, frustrată, într-o stare sufletească mizerabilă, ea sărbătorea azi mult aşteptata aniversare de un an a localului, singură.
Da, da, da - singură!
Acum ne întoarcem la cele zise puţin mai sus: care îi era planul? Ah da, să fie la fel de fericită cu 'sufletul ei pereche' A şi peste un an. Să simtă cum le râd sufletele şi să zâmbească nemotivat.
Unde a ajuns în schimb? Era singură, izolată de lume, ascunsă într-un colţ. Nu vroia să o observe cineva din staff, pentru că de altfel ei nu îi dădeau voie să savureze singurătatea şi adânca tristeţe în care se scufundase.
Era acolo singură, privea cum ploaia acoperă străzile Chişinăului. Era frig, posomorât şi insuportabil de 'toamnă'. Bându-şi cafeaua citea, citea despre un om la fel de nefericit. Îşi citea propria singurătate şi râdea de el, 'cât e de prost'. Cât e de proastă ea, de fapt. Şi atunci gândul a dus-o la toate cele întâmplate în acel an.
Nu înţelegea ce îi scăpase, pentru că CEVA îi scăpase. Nu putea realiza care era momentul când totul a început să se destrame.
De ce era singură? De ce nu mai era A lângă ea? Cum, în general, e relaţia ei cu A, acum?
Nicicum. Ele nu mai vorbesc. De fapt vorbesc, dar rar. Sunt colege de clasă şi discuţiile sunt inevitabile, dar sunt laconice şi bazate doar pe amintiri. Unde greşise? Când s-a produs ruptura? Nu ştie.
Pur şi simplu ele nu mai vorbesc. Şi nici chiar pustiul ce-i umple acum locul unde era cândva A nu o mai poate ajuta să pătrundă în esenţă. Oare atât de multe se pot schimba într-un an, într-o prietenie de mii de zile?
Muzica răsună la etajul doi şi se aud strigăte şi veselie. Ar vrea acum să iasă, să danseze cu ei, să simtă 'ritmul Tucano', să fie parte din ei cum era cândva, dar nu. Citeşte în continuare, sorbind din când în când din cafeau demult rece.
Un om totuşi a simţit-o şi a intrat în colţişorul unde era ea şi a scos-o la un dans. Ea, prinsă ca într-un vârtej de frunze, de unde nu te poţi desprinde atât de simplu, intră în toată aglomeraţia ceea şi dansă şi ea. Se mişca, corpul ei se mişca, îndemnat de o mână puternică, dar blândă a unuia dintre dansatori. Datorită acelei mâni şi se ţinea pe picioare. Mâna o strânse puternic de mijloc şi nu o lăsa din prinsoare, mâna o sprijinea şi o îndemna la mişcare, la dans, la viaţă. Într-un final cântecul se terminase, mâna a mângâiat-o şi i-a mulţumit pentru dans şi ea a revenit în scorbura ei.
La fereastră, orbită de o mânie inexplicabilă luă cartea în mână, şi fără a realiza că mai are ceva în mână îşi strânse pumnul puternic şi lovi în canapea. Simţise atunci un fel de împunsătură, apoi văzu şi sânge. Nu simţea nimic... Era creionul din mâna ei, mânată de o furie mare îl rupse în pumnul strâns şi vârful îi străpunse palma.
Dar astea nu mai contau pentru ea. Ei îi sângera sufletul.
"-Şi ce faci atunci când sufletul sângerează? Cu ce-l bandajezi?
- Cu amintiri..." zicea într-un text de la CDC.
Exact asta făcea şi ea acum, îşi bandaja sufletul cu amintiri. Îşi aduse aminte cât de frumoasă era viaţa ei un an în urmă. Pe atunci A era sufletul ei pereche. Tucano - locul unde mereu îşi găsea liniştea sufletească. X - un simplu necunoscut. Ea - un om fericit.
Acum A nu prea mai are tangenţe cu viaţa ei, cât ar vrea să schimbe asta.
Tucano nu mai e locul unde o pândeşte fericirea ci locul unde i se alină rănile sufleteşti şi unde îţi poate bandaja în linişte sufletul.
X - nu mai e un om necunoscut, ci unul care a avut o importanţă e x t r a o r d i n a r ă în viaţa ei. A avut, da, pentru că acum importanţa asta nu mai trebuie să conteze, şi totuşi...
Ah da, şi pentru ca sângerarea să nu înceteze, un Y, piatra căzută în piept vara, i-a perturbat şi el raţionamentul şi a dezorientat-o de la drumul corect al vieţii, care şi aşa nu era chiar 'corect'.
Hotărât să plece acasă, coboară de la al doilea etaj şi-l vede din nou pe S, acelaşi frumos şi iubit S. Aceeaşi îmbrăţişare plină de dragoste şi căldură.
Dar nici S nu mai e la fel. Azi era schimbat, era mai trist, era bolnav, dar îi era drag.
Spre rutieră a mers pe strada Alexandru cel Bun, frumoasă stradă, plină de 'bandaje pentru suflet'.
Culmea e că şi căştile îi sunt distruse, lucrează doar casca stângă şi aceea nu la volumul maxim. Nu se poate îneca în muzică, e nevoită să prindă rupturi din geamătul nopţii ploioase de toamnă.
Mergând pe drum vrea să plângă. Atât de mult vrea, se impunea.
'Plângi fato!!! Hai plângi am zis! ACUM! Măcar o lacrimă, sufletule, te rog!'
Ochii i se umplură de lacrimi, însă niciuna nu i-a putut scăpa. Cât de nefericit trebuie să fii ca să nu poţi profita de unica şi indubitabila alinare a amarului, lacrimile?
Urcase în sfârşit în rutieră, luă loc şi continua 'pansamentul sufletului'.
Ajunse acasă, maică-sa o întâlni, o îmbrăţişă, fără a vedea dincolo de zâmbetul ei fals, sufletul ei sfâşiat.
Ceai, lecţii, rutină.
1 an.
Noapte bună!
Comentarii
Trimiteți un comentariu