Eram fericită până când am aflat ce-i fericirea

Au rușii o vorbă genială: ”меньше знаешь - крепче спишь”, care se traduce mot-a-mot: ”mai puțin știi, mai strâns dormi”.

Tot așa stă treaba și cu fericirea. Până nu afli ce este, din ce constă, îți pare că ești fericit, iar după ce afli care e adevărata fericire suferi mult. Pentru mine fericirea e un fel de stare imposibil de înțeles, imposibil prin complexitatea ei și prezența ei iluzorie.

Eu fericirea mea am cunoscut-o într-o zi de vară, într-o seară dacă mai exact. Nimic nu promitea a fi sau nu prevedea fericirea, dar într-un final s-a dovedit a fi. Și evident, mi-am dat seama că e ea, e FERICIREA, abia după ce a trecut momentul. 

Fericirea niciodată nu o simți acum, aici, pentru că ea este atât de afrodiziacă, încât în momentul când ești fericit tu nu te gândești la fericirea propriu-zisă. Trăiești fericirea fără ca să știi și să-ți dai seama de ea. Fericirea o înțelegem abia după ce ea trece. Noi ne amintim de aceste momente și realizăm că ASTA E! asta era fericire, iar eu nici nu am atras atenția. Noi știm ce e fericirea din amintiri, când ne uităm în urmă la momentele frumoase și spunem ”ce fericit eram”, dar niciodată nu știm fericirea când o trăim. 

Ș-apoi, adevărata fericire implică în ea și multă suferință, ca și dragostea. Și în general fericirea e un soi de dragoste, o parte componentă a ei și invers. Fericirea e să ai dragostea celui pe care-l iubești, iar Dragostea e fericirea de a fi cu cel pe care-l iubești, și tot așa.

Are Octavian Paler un citat foarte bun: ”Nu există fericire de care să-ți amintești fără tristețe.” 

De ce eram fericită până a întâlni fericirea?
Pentru că eu încurcam atunci fericirea cu ceva mai nesemnificativ, cu bucuria. Eu mă credeam fericită, când de fapt mă bucuram de micile plăceri ale vieții.

Acum știu ce e fericirea. Am întâlnit-o de nenumărate ori, am ținut-o în mână, am ținut-o strâns la piept, am ținut-o în mine, am râs lângă ea și am plâns lângă ea, m-am culcat cu ea și m-am trezit privind-o în ochi. Și niciodată nu i-am zis în față FERICIRE. 

Fericirea era când îi prindeam în treacăt privirea ațintită spre mine. Era atunci când îmi zâmbea cald și ochii lui îmi inundau sufletul cu afecțiune. Când îmi lua mâna pe neașteptate și mi-o săruta, sau când îmi șoptea că-s a lui. Când îmi zicea cât mă crede de frumoasă, iar eu niciodată nu-l credeam, contrazicându-l într-una și redirecționând săgețile spre el, zicându-i lui cât e de frumos. Fericirea era atunci când culcați pe perne stăteam foarte aproape și îi inspiram răsuflarea lui, iar el mă privea blând și brusc mă săruta pe față. Dimineața când îl priveam cum pregătește micul dejun și insistă să mănânc. Când îmi beam ceaiul și-l priveam cu coada ochiului cât de dulce molfăie. Când îmi deschidea ușa cu o privire de copil nerăbdător și curios. Fericirea era atunci când mă întreba cum mă simt și cum a trecut ziua mea, și începea să descoase totul din mine, iar dacă mă simțeam rău îmi readucea zâmbetul pe buze. Era fericire atunci când îmi citea și era atent la fiecare postare și știa fiecare poză din blogul meu și discutam despre asta, comentam împreună. Fericirea era atunci când mă iubea. Atunci când îmi puneam capul pe pieptul lui și-i auzeam inima bătând atât de puternic încât o simțeam bătând în mine, iar el îmi cuprindea trupul cu trupul lui, își punea nu doar brațele în jurul meu, dar și picioarele și tot corpului mă îmbrățișa; și eu continuam să-i ascult bătăile inimii și să inspir mirosul trupului său. Anume acest moment îmi zic acum că era fericirea deplină, fericirea asta pentru care ești gata să mori, să dai orice pentru asta și să mori cu fericirea. Asta e pentru mine fericirea ceea despre care vorbea Rebreanu în ”Adam și Eva”. Aici la mine ochii căpătau o sclipire divină și sufletul să înălța peste trup. 

Fericirea mai era atunci când mă trezeam dimineața cu un mesaj de la el. Or când nu mă culcam până nu mă suna el, ca să-i aud vocea somnoroasă și dulce. Când vorbeam nopți și zile în șir fără să ne săturăm unul de altul și fără să vrem să mergem la culcare. Sau când luam prânzul împreună în oraș și vorbeam cu gura plină ca niște copii, iar eu abia de puteam înghiți de emoții că eram în fața lui. Fericirea era când urcam dimineața ambii în taxi și ne duceam în drumul nostru și eram așa de somnoroși, și uram universul că a trebuit să ne sculăm din pat, iar el îmi lua mâna în a lui și mi-o ținea strâns. Când îi priveam timp îndelungat ochii, atât de plini de culoare, plini de răsărituri, poate că într-adevăr ochii bărbatului iubit sunt marginea lumii? Când primeam atâtea dedicații muzicale că abia reușeam să le ascult pe toate, sau când îmi arăta vreun text sau vreo poezie frumoasă ca asta: ”Aceasta, aceasta cred că e dragostea: întâlnirea cu mine însumi în inima ta.” Noaptea dacă aveam un coșmar că l-am pierdut și mă trezeam brusc și mă uitam peste umărul meu și-l vedeam dormind lângă mine calm și dulce ca un bebeluș, asta era fericirea. Or dimineața când auzeam ceva foindu-se lângă mine și-l vedeam pe el, somnoros, cu ochii mici mijiți la mine, și-l sărutam pe gură. Fericirea era să adorm lângă omul iubit și să mă trezesc cu el alături, lângă inima mea. Fericirea era când beam vin și ne relaxam ambii, glumind la nesfârșit și povestind istorioare amuzante, ajungând până și la discuții filozofice or de talie mondială. Când eram ambii beți de fericire și ne zâmbeam stupid și fără motiv, și pluteam în timp, iar orele treceau fără ca să ne dăm seama că aparținem acestei dimensiuni, ne înălțam undeva acolo în lumea noastră și ne iubeam. Prea multă fericire am trăit ca să o aștern aici în câteva rânduri. 

Fericirea era EL și eu niciodată nu înțelegeam asta, până am pierdut-o, până L-am pierdut. Niciodată nu i-am zis fericirii în față FERICIRE, iar acum strig să mă audă toți, dar a plecat deja. Dacă vede cumva, cineva, într-o zi cel mai frumos om din lume și cel mai iubit dintre pământeni, să știți că asta e fericirea mea, și să-i spuneți, vă rog, că o caut! Recompensa: orice. Pentru fericirea mea dau orice. 

F E R I C I R E, vino înapoi!