V. Noiembrie
Pentru că Eliade este scriitorul sufletului meu, propun spre lectură un fragment extraordinar de frumos care descrie exact noiembrieul meu.
Ah da, și încă, tot într-o zi tristă de 5 noiembrie, 4 ani în urmă, a trecut în neființă poetul meu, Păunescu...
”Acum ştiu. Sunt şi eu ca toţi ceilalţi: adolescent sentimental şi visător. Zadarnic încerc să mă ascund. Sunt sentimental. Sunt ridicol.
În după-amiaza aceasta de noiembrie, sunt trist. Şi nu am de ce să fiu trist. Nu trebuie să fiu trist... Privesc plopii prin fereastra mea. Şi cad pe gânduri. Gânduri naive, idiot şi revoltător de naive. Cât m-am trudit eu să-mi smulg din suflet slăbiciunea aceasta care se numeşte melancolie...
Sunt melancolic. Deci sunt stupid. Sunt lipsit de voinţă, de virilitate, de personalitate. De ce să fiu melancolic, pentru că în după-amiaza aceasta soarele străluceşte printre copacii desfrunziţi?
De ce să privesc pe fereastră, în loc să lucrez? De ce să mă visez frumos şi bogat plimbându-mă prin parcuri pustii, cu havuzuri înverzite de muşchi, cu statui însângerate de amurguri, cu viţă sălbatică ce se înalţă pe poduri şi ziduri de castel?
Dovada lipsei mele de voinţă o am chiar în clipele acestea. în loc să lupt împotriva imbecilităţii nostalgice a soarelui de noiembrie, să mă biciuiesc până la sânge, m-am aşezat la masă şi scriu într-un caiet pe care nu-l va citi nimeni.
Câtă trudă risipită în după-amiaza aceasta... Câte ceasuri petrecute cu dinţii strânşi, câte nopţi calde, cu lună, care mă ispiteau să visez şi să rătăcesc pe străzi şi pe care le petreceam singur nu s-au dovedit zadarnice. Şi tot plânsul meu, toată mândria mea, toată durerea trupului biciuit cu frânghia sunt neputincioase în faţa unei zile de noiembrie.
Aceasta trebuia să se întâmple. Aşteptam chiar ziua în care nu voi lucra, ci voi privi pe fereastră. Voinţa mea s-a irosit săptămână cu săptămână. Dezastrul s-a desfăşurat astăzi. Şi în loc să mă lovesc şi să mă zbat până la cea din urmă încercare, eu stau liniştit şi scriu. Poate gândesc că îmi voi acoperi astfel vinovăţia.
Zi de noiembrie. O zi ca oricare alta. Soarele e trist, şi de pretutindeni se ridică tresăriri ciudate. O zi caldă. O zi în care bătrânii şi femeile lăcrămează amintindu-şi trecutul. Dar eu de ce să mă întristez? De ce îmi simt sufletul plin de un simţământ necunoscut, înfiorător, dulce? De ce vreau să plâng? De ce aştept ceva care ştiu că nu va veni niciodată?
Mie nu mi se îngăduie nici una din acestea. Eu nu sunt un adolescent ca toţi ceilalţi, naiv visător, bolnăvicios, nătâng, sentimental, caraghios. Sufletul meu e aspru. Voinţa mea e absurdă, dar e o voinţă trainică, formidabilă, care apasă şi înăbuşă totul în calea sa. Eu trebuie să fiu acelaşi în toate timpurile şi toate locurile. Hotărât ca o stâncă, încruntat, cu ochii încleştaţi de ţintă, cu buzele strivite de furie, cu pumnii strânşi gata de a se prăvăli şi a-mi îndurera carnea. Aşa trebuie să fiu eu. Pentru că aşa vreau eu. Eu, singurul stăpân al sufletului şi al trupului meu, singurul mascul în turma de adolescenţi slăbănogi, singura voinţă ce nu pregetă să-şi sfarme dinţii strângând un drug de fier şi să se biciuiască răcnind, până ce carnea se înfierbântă şi ajunge dureroasă ca o rană.
Aşa trebuie să fiu eu. Aşa cum eram altădată, în zilele când sorbeam suferinţele trupului ca pe o desfătare. în zilele când mă deşteptam în zori şi adormeam după miezul nopţii. Când îmi alungam somnul cu pumnii. Când citeam până ce-mi lăcrămau ochii şi mă usturau pleoapele. Până ce mi se îngreuia capul şi mi se rătăceau privirile. Până ce mi se tulbura cunoştinţa...
Dar nu întotdeauna durerea şi oboseala mă covârşeau. De multe ori păşeam aprig şi mădularele nu-mi tremurau când cămaşa atingea umerii zdrobiţi de frânghie...
Au fost zile de izbândă, zile când rosteam cuvântul Eu cu glasul plin. Eram îmbătat de mine însumi. Eram ameţit de vâltoarea pe care o simţeam frământându-se în suflet.
Şi strigam cu ochii închişi, iluminat: eu, eu, Eu, Eu... zile la care mă gândesc cu dureree acum, când sunt trist, pentru că străluce soarele printre copacii desfrunziţi...
Eu am vrut să am sufletul lui Brand. Suflet torturat, aspru şi sumbru. Sub care să se ascundă, totuşi, lava fierbinte a entuziasmului, a dragostei şi a urii. Eu ştiam că nu va trece mult şi glasul meu va fi glas temut în ţară.
Voiam, însă, ca - până atunci - să nu trădez nimic din zbuciumul, din întunecimile şi flăcările sufletului meu.
Nimeni să nu mă vadă ostenit de luptă şi, iarăşi, nimeni să nu cunoască Dumnezeul pentru care lupt.
Voiam să trec printre semeni neluat în seamă. Să fiu crezut un adolescent urât şi plicticos, şi, cu toate acestea, să am cugetul şi sufletul desprinse din stâncă. Să izbucnesc dintr-o dată, copleşind turma târâtorilor şi uluind neputinţa celor care m-au cunoscut şi m-au dispreţuit. Să-i biciuiesc şi să le necinstesc feţele şi să mă desfăt simţindu-mi trupul gâlgâind de viaţă rodnică şi creatoare.
Nu mi-a plăcut să am prieteni. N-am vrut să-mi descopăr sufletul adolescenţilor livizi şi melancolici. Mândria că port în mine o taină pe care n-o ghiceşte nimeni mi-ajungea.
Şi gândul că voi înfricoşa cândva cetele oamenilor de carne, mă îmbăta. Eu ştiam cine sunt. Şi lucrul acesta îmi umplea sufletul cu o nemărginită încredere şi mă silea să-mi încordez braţele ca pentru luptă. Cu atât mai mult, cu cât nimeni nu bănuia cine sunt şi ce voi putea ajunge.
...Dar n-a fost aşa. Mi-am căutat şi eu, ca toţi oamenii slabi, prieteni. Mi-am descoperit şi eu sufletul cerşind mângâiere şi sprijin. Am trădat colţuri din taina mea şi am lăsat să se vadă ceea ce nu trebuia să cunosc decât eu. M-am vrut neîndurat. Şi n-am izbutit. Am fost schimbăcios şi plin de compromisuri, ca orice adolescent. Am făcut şi eu glume, am râs şi eu mai mult decât era nevoie, mi-am risipit şi eu timpul în vorbă cu colegi imbecili şi prieteni plictisitori, am dormit şi eu opt ceasuri ca toţi ceilalţi, am rătăcit şi eu, seara, pe străzi, murmurând confesiuni; am aruncat şi eu priviri femeilor cu trupuri calde, mi-am pierdut şi eu nevinovăţia într-o noapte, pe ploaie, într-o odăiţă umedă, pe un pat în care se frământaseră zeci de trupuri, în râsetele celor care aşteptau afară...
Şi eu, ca şi toţi ceilalţi. Şi eu, ca şi turma. Ca şi oricare alt adolescent slăbănog şi vicios, care doarme cincisprezece ore duminica, râde spart, flirtează cu dudui la ceaiuri, ciupeşte noaptea trecătoarele pe stradă, dansează la cabareturi, joacă la curse, citeşteRampa, adoră pe Mosjou-l kine şi se sileşte să pară blazat. Ca şi Robert, care admiră pe Musset...
Şi nu numai atât. Am nesocotit cea mai frumoasă hotărâre a mea aceea de a păstra în mine, până la desăvârşire, tot ceea ce năzuiam să împart mai târziu celorlalţi. In loc de a păşi sigur şi mândru cu gândurile ele întregi şi cu cărţile sfârşite, m-am dat puţin câte puţin, cu articole publicate prin reviste populare, cu pagini în care nu se găsea nici sufletul, nici cugetul meu, cu rânduri scrise fără entuziasm şi fără originalitate.
Nu mă pot, deci, mustra că mi-am pierdut o după-amiază privind cerul şi amintindu-mi tristeţile în acest colţ. Faptul trebuia să se întâmple.
Acum, e seară. Melancolia a fost izgonită de amintiri. Am să pot citi fără teama de a întârzia un ceas la o pagină. Sunt liniştit şi abătut. în sufletul meu e un gol pe care nici o voinţă omenească nu-l poate umple. Ar fi zadarnică şi neputincioasă orice încercare.”
Mircea Eliade – Romanul Adolescentului Miop (fragment)
Ah da, și încă, tot într-o zi tristă de 5 noiembrie, 4 ani în urmă, a trecut în neființă poetul meu, Păunescu...
”Acum ştiu. Sunt şi eu ca toţi ceilalţi: adolescent sentimental şi visător. Zadarnic încerc să mă ascund. Sunt sentimental. Sunt ridicol.
În după-amiaza aceasta de noiembrie, sunt trist. Şi nu am de ce să fiu trist. Nu trebuie să fiu trist... Privesc plopii prin fereastra mea. Şi cad pe gânduri. Gânduri naive, idiot şi revoltător de naive. Cât m-am trudit eu să-mi smulg din suflet slăbiciunea aceasta care se numeşte melancolie...
Sunt melancolic. Deci sunt stupid. Sunt lipsit de voinţă, de virilitate, de personalitate. De ce să fiu melancolic, pentru că în după-amiaza aceasta soarele străluceşte printre copacii desfrunziţi?
De ce să privesc pe fereastră, în loc să lucrez? De ce să mă visez frumos şi bogat plimbându-mă prin parcuri pustii, cu havuzuri înverzite de muşchi, cu statui însângerate de amurguri, cu viţă sălbatică ce se înalţă pe poduri şi ziduri de castel?
Dovada lipsei mele de voinţă o am chiar în clipele acestea. în loc să lupt împotriva imbecilităţii nostalgice a soarelui de noiembrie, să mă biciuiesc până la sânge, m-am aşezat la masă şi scriu într-un caiet pe care nu-l va citi nimeni.
Câtă trudă risipită în după-amiaza aceasta... Câte ceasuri petrecute cu dinţii strânşi, câte nopţi calde, cu lună, care mă ispiteau să visez şi să rătăcesc pe străzi şi pe care le petreceam singur nu s-au dovedit zadarnice. Şi tot plânsul meu, toată mândria mea, toată durerea trupului biciuit cu frânghia sunt neputincioase în faţa unei zile de noiembrie.
Aceasta trebuia să se întâmple. Aşteptam chiar ziua în care nu voi lucra, ci voi privi pe fereastră. Voinţa mea s-a irosit săptămână cu săptămână. Dezastrul s-a desfăşurat astăzi. Şi în loc să mă lovesc şi să mă zbat până la cea din urmă încercare, eu stau liniştit şi scriu. Poate gândesc că îmi voi acoperi astfel vinovăţia.
Zi de noiembrie. O zi ca oricare alta. Soarele e trist, şi de pretutindeni se ridică tresăriri ciudate. O zi caldă. O zi în care bătrânii şi femeile lăcrămează amintindu-şi trecutul. Dar eu de ce să mă întristez? De ce îmi simt sufletul plin de un simţământ necunoscut, înfiorător, dulce? De ce vreau să plâng? De ce aştept ceva care ştiu că nu va veni niciodată?
Mie nu mi se îngăduie nici una din acestea. Eu nu sunt un adolescent ca toţi ceilalţi, naiv visător, bolnăvicios, nătâng, sentimental, caraghios. Sufletul meu e aspru. Voinţa mea e absurdă, dar e o voinţă trainică, formidabilă, care apasă şi înăbuşă totul în calea sa. Eu trebuie să fiu acelaşi în toate timpurile şi toate locurile. Hotărât ca o stâncă, încruntat, cu ochii încleştaţi de ţintă, cu buzele strivite de furie, cu pumnii strânşi gata de a se prăvăli şi a-mi îndurera carnea. Aşa trebuie să fiu eu. Pentru că aşa vreau eu. Eu, singurul stăpân al sufletului şi al trupului meu, singurul mascul în turma de adolescenţi slăbănogi, singura voinţă ce nu pregetă să-şi sfarme dinţii strângând un drug de fier şi să se biciuiască răcnind, până ce carnea se înfierbântă şi ajunge dureroasă ca o rană.
Aşa trebuie să fiu eu. Aşa cum eram altădată, în zilele când sorbeam suferinţele trupului ca pe o desfătare. în zilele când mă deşteptam în zori şi adormeam după miezul nopţii. Când îmi alungam somnul cu pumnii. Când citeam până ce-mi lăcrămau ochii şi mă usturau pleoapele. Până ce mi se îngreuia capul şi mi se rătăceau privirile. Până ce mi se tulbura cunoştinţa...
Dar nu întotdeauna durerea şi oboseala mă covârşeau. De multe ori păşeam aprig şi mădularele nu-mi tremurau când cămaşa atingea umerii zdrobiţi de frânghie...
Au fost zile de izbândă, zile când rosteam cuvântul Eu cu glasul plin. Eram îmbătat de mine însumi. Eram ameţit de vâltoarea pe care o simţeam frământându-se în suflet.
Şi strigam cu ochii închişi, iluminat: eu, eu, Eu, Eu... zile la care mă gândesc cu dureree acum, când sunt trist, pentru că străluce soarele printre copacii desfrunziţi...
Eu am vrut să am sufletul lui Brand. Suflet torturat, aspru şi sumbru. Sub care să se ascundă, totuşi, lava fierbinte a entuziasmului, a dragostei şi a urii. Eu ştiam că nu va trece mult şi glasul meu va fi glas temut în ţară.
Voiam, însă, ca - până atunci - să nu trădez nimic din zbuciumul, din întunecimile şi flăcările sufletului meu.
Nimeni să nu mă vadă ostenit de luptă şi, iarăşi, nimeni să nu cunoască Dumnezeul pentru care lupt.
Voiam să trec printre semeni neluat în seamă. Să fiu crezut un adolescent urât şi plicticos, şi, cu toate acestea, să am cugetul şi sufletul desprinse din stâncă. Să izbucnesc dintr-o dată, copleşind turma târâtorilor şi uluind neputinţa celor care m-au cunoscut şi m-au dispreţuit. Să-i biciuiesc şi să le necinstesc feţele şi să mă desfăt simţindu-mi trupul gâlgâind de viaţă rodnică şi creatoare.
Nu mi-a plăcut să am prieteni. N-am vrut să-mi descopăr sufletul adolescenţilor livizi şi melancolici. Mândria că port în mine o taină pe care n-o ghiceşte nimeni mi-ajungea.
Şi gândul că voi înfricoşa cândva cetele oamenilor de carne, mă îmbăta. Eu ştiam cine sunt. Şi lucrul acesta îmi umplea sufletul cu o nemărginită încredere şi mă silea să-mi încordez braţele ca pentru luptă. Cu atât mai mult, cu cât nimeni nu bănuia cine sunt şi ce voi putea ajunge.
...Dar n-a fost aşa. Mi-am căutat şi eu, ca toţi oamenii slabi, prieteni. Mi-am descoperit şi eu sufletul cerşind mângâiere şi sprijin. Am trădat colţuri din taina mea şi am lăsat să se vadă ceea ce nu trebuia să cunosc decât eu. M-am vrut neîndurat. Şi n-am izbutit. Am fost schimbăcios şi plin de compromisuri, ca orice adolescent. Am făcut şi eu glume, am râs şi eu mai mult decât era nevoie, mi-am risipit şi eu timpul în vorbă cu colegi imbecili şi prieteni plictisitori, am dormit şi eu opt ceasuri ca toţi ceilalţi, am rătăcit şi eu, seara, pe străzi, murmurând confesiuni; am aruncat şi eu priviri femeilor cu trupuri calde, mi-am pierdut şi eu nevinovăţia într-o noapte, pe ploaie, într-o odăiţă umedă, pe un pat în care se frământaseră zeci de trupuri, în râsetele celor care aşteptau afară...
Şi eu, ca şi toţi ceilalţi. Şi eu, ca şi turma. Ca şi oricare alt adolescent slăbănog şi vicios, care doarme cincisprezece ore duminica, râde spart, flirtează cu dudui la ceaiuri, ciupeşte noaptea trecătoarele pe stradă, dansează la cabareturi, joacă la curse, citeşteRampa, adoră pe Mosjou-l kine şi se sileşte să pară blazat. Ca şi Robert, care admiră pe Musset...
Şi nu numai atât. Am nesocotit cea mai frumoasă hotărâre a mea aceea de a păstra în mine, până la desăvârşire, tot ceea ce năzuiam să împart mai târziu celorlalţi. In loc de a păşi sigur şi mândru cu gândurile ele întregi şi cu cărţile sfârşite, m-am dat puţin câte puţin, cu articole publicate prin reviste populare, cu pagini în care nu se găsea nici sufletul, nici cugetul meu, cu rânduri scrise fără entuziasm şi fără originalitate.
Nu mă pot, deci, mustra că mi-am pierdut o după-amiază privind cerul şi amintindu-mi tristeţile în acest colţ. Faptul trebuia să se întâmple.
Acum, e seară. Melancolia a fost izgonită de amintiri. Am să pot citi fără teama de a întârzia un ceas la o pagină. Sunt liniştit şi abătut. în sufletul meu e un gol pe care nici o voinţă omenească nu-l poate umple. Ar fi zadarnică şi neputincioasă orice încercare.”
Mircea Eliade – Romanul Adolescentului Miop (fragment)
Comentarii
Trimiteți un comentariu