Day 4 - Veronica mea
26 iunie, miercuri
10:00
Mama se trezeşte, o aud, dar leneşă mai stau în pat în mângâierile plapumii.
11:00
Am făcut în sfârşit ochişori.
Iau micul dejun şi savurez liniştea mortală din jur. Nana vrea să mă ia cu ea la medic, să traduc ce spune ea.
12:00
Îl trezesc pe Ion, acum că telefonul lui îmi aparţine, eu sunt responsabilă să-l trezesc în fiecare zi.
Plecăm cu nana la clinică.
13:25
Veronica mă sună şi mă cheamă deseară la ea.
Ajungem la clinică, eu îmi pun în funcţiune 'supercapacităţile' mele în ale francezei şi mai bag şi câte un cuvât în engleză şi nana mă crede genială, că o pot ajuta.
16:40
Ajungem acasă. O sun pe Veronica să-i spun că degrabă mă pornesc la ea, dar mai târziu mi-am dat seama cât a trebuit să aştepte pentru că nu m-am pornit atunci când am promis să.
16:53
Mă sună El. Fug pe scări în sus, excitată şi emoţionată şi îi răspund intrând în cameră şi închizând uşa după mine. Glasul Lui, balsam pe sufletul meu sfâşiat de dor îmi sună acum în urechi şi îmi spune vorbe dulci.
Dor... Dor de El...
17:06
Intru în facebook şi vorbesc din nou cu El.
"Bărbații mai maturi pot să te facă să suferi, la fel de mult cum să primești plăcere, trebuie să știi asta."
Mda ştiu, dar sper să nu mă facă să sufăr, nu El.
După o discuţie superbă cu acest om superb, eu hotărăsc în sfârşit să mă duc la Veronica, prea mult mă las aşteptată.
18:45
Ies din casă şi pornesc spre autobus. E prima dată când merg la ea singură. Sper să nu mă rătăcesc.
19:40
Ajuns cu bine şi fără peripeţii la dulcea mea prietenă. M-a întâlnit ca de obicei cu sufletul şi braţele larg deschise.
Am mâncat din muffin-urile gătite de ea, atât de delicioase, făcută cu toată dragostea ei, de copil minunat ce este.
21:00
Trebuie să plec să mă întâlnesc cu verişorul meu, dar vântul de afară e prea îngrozitor pentru a-l înfrunta, aşa că am hotărât să rămân pe noapte la Veronica.
Cea mai bună decizie luată vreodată.
23:00.
Vorbesc cu sufletul meu pereche, faţă în faţă, ochi în ochi, în sfârşit după 5 ani de depărtare. Povestim despre experienţele noastre, adunate în atâtea sute de zile.
Eu îi privesc ochii blânzi în noapte şi îi încredinţez şi cel mai ascuns colţişor al inimii mele. Îi citesc din poeziile mele iubite, îi plac, şi mie îmi place zâmbetul ei când le citesc.
"Nichita Stănescu - Poem"
Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...
Îi trimit Lui poezia asta.
00:39
Îmi scrie El, s-a trezit.
Vorbim de dorurile care ne apasă inima şi ne spunem vorbe dulci.
02:45
Stingem iPad-ul cu gândul că ne culcăm, a doua zi Veronica trebuia să meargă la serviciu la 9.
Noapte.
Se infiripă cele mai sincere şi mai profunde discuţii în adâncul nopţii, la lumina lunii, în cântecul greierilor şi în respiraţia scurtă, sacadată a Melaniei, surioara mai mică a Veronicăi, care îşi visa deja al 9-lea vis.
Ştiam mereu că există un fel de fir invizibil între sufletele pereche, dar nu credeam că poate fi atât de puternic,. Nu credeam că putem avea aceleaşi gânduri, în acelaşi moment, rostite în aceeaşi clipă, trăind atât de departe şi atât de diferit. Acum ştiu, firul nostru e indistructibil.
Zori de zi.
Întâlnim răsăritul cu zâmbete dulci şi satisfăcute de discuţii indiscrete şi provocatoare.
Dimineaţă.
Ne culcăm, în sfârşit.
P.S Day 9, ce fericită sunt că-L am în viaţa mea.
10:00
Mama se trezeşte, o aud, dar leneşă mai stau în pat în mângâierile plapumii.
11:00
Am făcut în sfârşit ochişori.
Iau micul dejun şi savurez liniştea mortală din jur. Nana vrea să mă ia cu ea la medic, să traduc ce spune ea.
12:00
Îl trezesc pe Ion, acum că telefonul lui îmi aparţine, eu sunt responsabilă să-l trezesc în fiecare zi.
Plecăm cu nana la clinică.
13:25
Veronica mă sună şi mă cheamă deseară la ea.
Ajungem la clinică, eu îmi pun în funcţiune 'supercapacităţile' mele în ale francezei şi mai bag şi câte un cuvât în engleză şi nana mă crede genială, că o pot ajuta.
16:40
Ajungem acasă. O sun pe Veronica să-i spun că degrabă mă pornesc la ea, dar mai târziu mi-am dat seama cât a trebuit să aştepte pentru că nu m-am pornit atunci când am promis să.
16:53
Mă sună El. Fug pe scări în sus, excitată şi emoţionată şi îi răspund intrând în cameră şi închizând uşa după mine. Glasul Lui, balsam pe sufletul meu sfâşiat de dor îmi sună acum în urechi şi îmi spune vorbe dulci.
Dor... Dor de El...
17:06
Intru în facebook şi vorbesc din nou cu El.
"Bărbații mai maturi pot să te facă să suferi, la fel de mult cum să primești plăcere, trebuie să știi asta."
Mda ştiu, dar sper să nu mă facă să sufăr, nu El.
După o discuţie superbă cu acest om superb, eu hotărăsc în sfârşit să mă duc la Veronica, prea mult mă las aşteptată.
18:45
Ies din casă şi pornesc spre autobus. E prima dată când merg la ea singură. Sper să nu mă rătăcesc.
19:40
Ajuns cu bine şi fără peripeţii la dulcea mea prietenă. M-a întâlnit ca de obicei cu sufletul şi braţele larg deschise.
Am mâncat din muffin-urile gătite de ea, atât de delicioase, făcută cu toată dragostea ei, de copil minunat ce este.
21:00
Trebuie să plec să mă întâlnesc cu verişorul meu, dar vântul de afară e prea îngrozitor pentru a-l înfrunta, aşa că am hotărât să rămân pe noapte la Veronica.
Cea mai bună decizie luată vreodată.
23:00.
Vorbesc cu sufletul meu pereche, faţă în faţă, ochi în ochi, în sfârşit după 5 ani de depărtare. Povestim despre experienţele noastre, adunate în atâtea sute de zile.
Eu îi privesc ochii blânzi în noapte şi îi încredinţez şi cel mai ascuns colţişor al inimii mele. Îi citesc din poeziile mele iubite, îi plac, şi mie îmi place zâmbetul ei când le citesc.
"Nichita Stănescu - Poem"
Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...
Îi trimit Lui poezia asta.
00:39
Îmi scrie El, s-a trezit.
Vorbim de dorurile care ne apasă inima şi ne spunem vorbe dulci.
02:45
Stingem iPad-ul cu gândul că ne culcăm, a doua zi Veronica trebuia să meargă la serviciu la 9.
Noapte.
Se infiripă cele mai sincere şi mai profunde discuţii în adâncul nopţii, la lumina lunii, în cântecul greierilor şi în respiraţia scurtă, sacadată a Melaniei, surioara mai mică a Veronicăi, care îşi visa deja al 9-lea vis.
Ştiam mereu că există un fel de fir invizibil între sufletele pereche, dar nu credeam că poate fi atât de puternic,. Nu credeam că putem avea aceleaşi gânduri, în acelaşi moment, rostite în aceeaşi clipă, trăind atât de departe şi atât de diferit. Acum ştiu, firul nostru e indistructibil.
Zori de zi.
Întâlnim răsăritul cu zâmbete dulci şi satisfăcute de discuţii indiscrete şi provocatoare.
Dimineaţă.
Ne culcăm, în sfârşit.
P.S Day 9, ce fericită sunt că-L am în viaţa mea.
Comentarii
Trimiteți un comentariu